Tag-Archive for » viata «

Sunt prezenta in viata mea

Am constatat ca nu sunt singura care crede ca uitam sa ne bucuram de prezent pentru ca ne concentram prea mult pe viitor, sau pe trecut. De multe ori ma surprind dorindu-mi sa fiu altundeva, sa fac altceva. In clipele in care imi dau seama de asta, de fiecare data, gandul imi zboara la o chestie zisa de Mircea Badea (si el o auzise la cineva): “Vreau sa fiu prezent in viata mea”. Adica nu are sens sa ma gandesc la ceva ce ar putea sa fie sau ar fi putut sa fie, la un loc unde as vrea sa fiu sau la cineva cu care as vrea sa imi petrec ora asta, pentru ca e pierdere de vreme.

Si ca sa va dau niste exemple, daca ma chinui doua ore sa imi adorm copilul, nu-mi doresc sa fiu in pat, citind o carte, pentru ca asta m-ar face sa fiu nervoasa si sigur i-as transmite micutului starea mea si va adormi mai greu (sau deloc). La fel, daca ma chinui ore intregi cu un fisier Excel (asta-i special pentru colegii mei de la IT, care cred ca Excel-ul este inutil, ineficient, si neproductiv), nu-mi doresc sa fiu in parc cu fiul meu; asta n-ar face decat sa imi strice starea de concentrare si sa gresesc ceva ce imi va lua si mai mult timp sa repar. Sau cand sunt cu familia la plimbare, nu-mi doresc sa fiu in fata computerului ca sa caut te-miri-ce pe net ci gust din plin momentele petrecute impreuna (in loc sa stau posaca si sa nu ma bucur de nimic).

Atunci cand ma concentrez pe ceea ce fac si ma bucur de orice experienta prin care trec, simt cum curge viata prin mine. Raman cu ceva din zilele si momentele alea, cu amintiri, cu o esenta a vietii pe care nu reusesc sa o descriu in cuvinte.

Asa ca aleg sa fiu acolo unde sunt, sa fac ce fac in momentul ala si sa o fac bine. Aleg sa imi traiesc viata si sa constientizez asta. Aleg sa fiu prezenta in viata mea si sa mi-o traiesc in fiecare clipa, in loc sa o las sa mi se scurga printre degete. Aleg sa apreciez ceea ce mi se intampla (bun sau rau), aleg sa simt, aleg sa merg la pas in loc sa alerg dupa iluzii si lucruri imposibile.

Voi cat de prezenti sunteti in viata voatra?

 

 

Vis versus Realitate

Tocmai am citit un post ce sunt sigura ca se dorea emotionant si romantic pana la cer (si probabil chiar asa si este pentru multi dintre cei ce il citesc) si nimic n-a facut “click” in interiorul meu. Pare a fi un post scris cu drag si din drag. Tuturor celor indragostiti, va recomand sa il cititi, pentru ca e frumos si probabil va veti regasi in unele randuri: EI=EL+EA.

Ma intreb insa de ce nu m-a atins pe mine. Acum un an, doi, trei, zece, un asemenea post m-ar fi miscat pana la lacrimi. Azi insa nu. Azi simt ca descrierile autorului sunt doar vise, idealuri, iluzii, daca e sa le luam ca un tot si sa le atribuim, fiecare in parte, unei singure persoane. Mi se par mai degraba descrieri ale unei multimi de oameni, fiecare cu calitatile lui, dar nu a unui singur “EL”, a unei singure “EA” si a unui singur cuplu “EI”.

Stiu ca toti ne-am dori ca “EL” sau “EA” sa fie uneori exact asa cum e descris in postul despre care va vorbesc. Dar nu vad lucrul asta posibil in viata tumultuoasa de zi cu zi. Stiu ca sunt etape, in viata fiecaruia, in care avem impresia ca totul e roz si perfect si ca va fi asa pentru totdeauna. Dar e vorba de perioadele de la inceputul relatiilor, cand fiecare vrea sa fie mai mult si mai bun si mai interesant pentru celalalt. Sunt perioadele in care am vrea sa ii respiram si aerul daca s-ar putea. Stiti, sigur, despre ce vorbesc, ca le-ati trait si voi.

Dar vremea trece si descoperim ca e greu sa incercam atat de mult sa fim ceea ce nu suntem. Incetam sa ii citim revistele preferate doar pentru a parea ca stim despre ce vorbeste, incetam sa mergem impreuna la cumparaturi doar pentru ca asa vrea ea, incetam sa ne mai uitam la meciurile de fotbal doar ca sa petrecem mai mult timp impreuna, incetam sa ne certam doar pentru ca impacarea sa fie mai dulce. Redevenim noi, cei ce suntem cu adevarat. Uneori asta e o dezamagire pentru celalalt, pentru ca i-am inselat asteptarile, si atunci frumoasa poveste de dragoste de termina. Alteori insa, descoperim ca omul pe care il iubim e bun, inteligent si, chiar daca nu ne place exact acelasi gen de muzica si nu ne uitam la acelasi gen de filme, stie sa ne faca sa radem, ca nimeni altul. Descoperim ca viata in doi e placuta si fara fluturasii din stomac de la inceput, fara interminabilele convorbiri telefonice, fara plimbarile sub cerul instelat.

‘”EL”, “EA”, “EI” nu sunt niciodata perfecti, pentru ca perfectiunea nu exista, fiindca fiecare avem standardele noastre de perfectiune si inca nu a fost dscoperit criteriul dupa care “perfectiunea” mea este mai buna decat “perfectiunea” ta.

‘”EL”, “EA”, “EI” sunt oameni, la fel ca mine si ca tine, supusi erorilor, asa ca gresesc, uita, plang, rad, sufera si se bucura la fel ca noi intr-o relatie.

Dar am deviat de la subiect. De ce nu m-a atins pe mine postul? Poate pentru ca viata m-a invatat ca ceea ce pare perfect, de cele mai multe ori ascunde lucruri tare urate in spate. Poate pentru ca am aflat ca oamenii sunt facuti sa fie perfecti unul pentru celalalt, nu perfecti la modul general. Sau poate pentru ca postul asta, asa frumos cum este el, ne face sa avem asteptari prea mari de la cei pe care ii iubim, sa le pretindem sa fie asa cum vedem in filme si cum visam noi ca ar putea fi; ne face sa traim dupa niste clisee inventate de scenaristi; ne face sa speram la o relatie numai “lapte” si “miere”, cand viata e atat de plina de alte ingrediente si arome.

Poate e pentru ca am ajuns la o etapa in viata in care prefer realitatea alaturi de care ma trezesc oricarui vis care dispare in momentul in care deschid ochii 🙂

Bucuria de a trai

Cu siguranta ca am mai scris asta candva, pentru ca o gandesc atat de des incat e imposibil sa nu imi fi scapat. Bucurati-va de voi si de viata!

Deja e vara. Au trecut iarna si primavara si brusc m-am trezit in vara. Si am realizat ca am uitat sa ma bucur. Am uitat sa ma bucur de lucrurile mici si placute ale vietii, sau de neajunsuri, de tot ce se intampla. Am lasat timp pretios sa treaca pe langa mine. Am uitat sa privesc copacii, iarba, norii. A trecut totul in graba, am inchis ochii si ele s-au repezit pe langa mine, atente sa nu ma atinga.

M-am lasat furata de valtoarea facturilor, a constructorilor, a cumparaturilor, a cautarii unei crese perfecte, a problemelor zilnice. Am inceput sa-mi las responsabilitatile  si gandurile sa ma apese, dupa ce atata vreme nu le-am simtit povara. Am inceput sa imi plec fruntea si sa imi las gandurile sa zburde cutreierand carari pe care nu e nevoie sa le bat. Nu mi-am mai vazut prietenii pentru ca am fost prea ocupata…cu nimicuri.

Dar azi am realizat ca nu asa vreau sa imi traiesc viata. Vreau sa ma opresc, sa ma uit in jur si sa constientizez ce vad. Vreau sa iau o gura de aer (asa poluat cum e el in oras) si sa il simt cum imi intra in plamani. Vreau sa ma bucur de mirosul ierbii proaspat taiate si de vantul ce imi racoreste obrajii. O sa ma bucur de primii stropi de ploie in timp ce alerg cautand un adapost. O sa ma bucur de privirea din ochii fetei care trece pe langa mine zambind si de muzica data la maxim in masina unui baiat care inca n-a invatat ca ce e prea mult deja nu mai e bun. O sa ma bucur de rasul unui copil in parc si de multumirea cu care mama isi priveste copilasul in timp ce face primii pasi. O sa ma bucur de nisipul ce imi intra in sandale si de soarele ce imi mangaie pielea dimineata.

O sa ma redescopar si o sa ma bucur de mine, cu bune si rele. Pentru ca viata e frumoasa atunci cand alegi sa o vezi asa.