Tag-Archive for » speranta «

Impreuna

Azi… Azi sunt obosita. Azi ma simt incapabila sa mai fac un pas, indiferent de directie. Nu vreau sa merg inapoi, nu vreau sa merg inainte si sigur nu imi place punctul in care sunt. Nu mai am energie sa mai lupt pentru nimic. Si pentru nimeni.

Ma tem ca o sa lupt prea mult si ca in final o sa imi dau seama ca a fost degeaba. Si ca am irosit timp, energie, sentimente si vointa in ceva ce nu avea cum sa fie al meu din start. Mi-e urat de momentul in care realizez ca drumul chiar s-a terminat. Il cunosc prea bine. Ii cunosc dezolarea. Si dezamagirea. Si apoi, cea mai greu de dus, resemnarea… prietena buna cu regretul.

Dar pana in punctul ala mai e o zi. Si poate inca una. Si stiu ca maine o voi lua de la capat, pentru ca sunt incapatanata si merg pana in panzele albe pentru ceea ce-mi doresc. Pentru ca nu renunt la primul obstacol, la primul “nu”, primul spate intors si prima usa inchisa in nas. Sau a doua… sau poate chiar si a treia…

Pentru ca inca mai cred in oameni si in mine. Cred ca impreuna putem sa facem drumul sa mearga mai departe. Doar impreuna… Doar daca vrem…

 

Craciun cu speranta

Acum un an, la vremea cand copiii impodobeau bradul si isi primeau cadourile de Craciun, fiul meu primea o perfuzie iar eu simteam ca imi fuge pamantul de sub picioare incercand sa pricep niste cuvinte ce atunci nu aveau logica. Ne-am petrecut sarbatorile in spital si a fost cel mai trist si mai urat Craciun pe care l-am trait pana acum. Dar, in ciuda aspectului negativ, Craciunul ala m-a invatat ca exista oameni cu inima mare, care cu un cuvant, un zambet si o fapta buna au reusit sa imi ridice moralul si sa imi readuca speranta in inima.

Pentru ca am vazut ce inseamna un gest mic si cata importanta are el pentru moralul celor aflati in spital, anul asta am vrut sa incerc si eu sa aduc un pic de bucurie si speranta celor ce nu pot fi acasa de sarbatori. Am reusit cu ajutorul unor oameni absolut minunati, care mi-au fost alaturi asa cum a putut si a vrut fiecare: Andreea (fara de care nu m-as fi mobilizat si nu pot sa ii multumesc indeajuns pentru asta), Corina, Ralu, Silviu, Sarita, Andre, colegii mei de la birou si Benny. Pusi asa, cu virgula, par putini, dar cand ai inima mare, numarul se multiplica considerabil. Cadourile au ajuns la toti copiii de la spital duminica, 23 decembrie, inainte de pranz. Am dat peste asistente foarte de treaba care ne-au dus pe la toti copiii (la toate sectiile unde ne-a fost permis accesul). Am vazut zambete, surpriza, bucurie, durere muta (asa cum doar o mama o poate simti si intelege), atasament rapid de un cadou, liniste, neincredere si speranta. Initial  ne-a fost teama ca nu o sa avem destule cadouri dar au ajuns pentru toata lumea. Ne-au ramas cateva, care au ajuns la niste copii sarmani, care dormeau/stateau, alaturi de mama lor, pe asfalt, in frig, langa piata Iosefin. Nu exista cuvinte sa va pot descrie cum au primit cadourile acei copii.

A fost cel mai frumos lucru pe care l-am facut vreodata de Craciun si vreau sa va multumesc tuturor celor care m-ati ajutat. Sunteti niste oameni minunati si va sunt recunoscatoare dincolo de cuvinte pentru gestul vostru.

Acum imi privesc fiul cum doarme linistit si ma bucur ca ne petrecem primul Craciun in propria noastra casa. Ieri am impodobit bradul impreuna, cu rasete, bucurie si aplauze starnite de palme mici. Maine vine Mosul si suntem fericiti. La fel va doresc si voua.

Craciun fericit tuturor!

 

Astept si sper

Harry zicea ca orice ni s-ar intampla in viata, trebuie sa avem incredere ca Dumnezeu a ales varianta cea mai buna pentru noi; trebuie sa avem incredere ca alternativa ar fi fost mult mai teribila, chiar daca, uneori, noi nu ne putem imagina asta.

De multe ori ma gandesc la vorbele lui. Cam de fiecare data cand mi se intampla, sau aflu ca s-ar putea sa se intample ceva neplacut.

Astept cu teama ziua de maine (literalmente ziua de maine). Astept cu teama (si speranta) sa aflu cum imi voi petrece vara asta. Uneori (chiar nu credeam ca o sa spun asta vreodata) incertitudinea e mai buna decat certitudinea. Stiti de ce? Pentru ca incertitudinea contine si o doza de speranta. Pe cand certitudinea n-are nici o umbra de mister. E totul clar.

Asa ca, pana maine, astept si sper… nu la una din variante (pentru ca nici nu stiu pe care sa mi-o doresc) ci la intelepciunea de a accepta faptul ca ceea ce se va intampla e ce e mai bine pentru mine.