Tag-Archive for » iubire «

Iubirea – da sau nu

Pai si ce facem cu iubirea? Ce faci cand nu mai ai parte de doza aia esentiala de care ai nevoie zi de zi? Cum traiesti cu asta azi dar, mai important, cum te trezesti maine la realitatea asta, cat poti sa traiesti asa?

Toti avem nevoie de iubire. Avem nevoie sa ne simtim doriti intr-un fel anume. Fiecare vrea sa se simta apreciat. Si tu vrei sa vezi secunda in care apare lumina in ochii lui/ei cand se uita la tine, cum i se vede zambetul in ochi cand te priveste – indiferent ce faci si unde sunteti. Stiu ca vrei sa te incalzesti de la iubirea pe care ti-o poarta… Stiu ca vrei sa o simti frumos si usor, vrei sa te ridice, sa te faca mai bun, mai fericit, mai deschis…

Dar uneori iubirea asta frumoasa se pierde pe drum. Poate pentru ca suntem prea preocupati de ceea ce nu merge atat de bine si ar putea sa mearga mai bine (sau nu!) in loc sa fim concentrati pe lucrul minunat dintre noi. Poate pentru ca suntem prea egoisti si credem ca intotdeauna celalalt a gresit si mai avea de facut ceva ca sa fie bine. Poate pentru ca uitam ca iubirea e facuta sa fie impartasita si sarbatorita in fiecare zi, si ca fara sarbatorirea asta se face pamantie, se subtiaza si treptat dispare printre nemultumiri, incruntari, reprosuri si distanta…

Si cand ne dam seama ca iubirea a plecat in alte parti ne simtim pierduti. Fara sprijin, in deriva. Uneori intram in panica si o cautam disperati in oameni care par a o avea dar e numai o iluzie. Alteori alegem sa traim fara ea, ne obisnuim cu absenta ei si ne gandim ca “asa trebuie sa fie”. Sau poate ne cufundam in munca – obtinem rezultate impresionante chiar si pentru noi pentru ca ne punem toata energia si timpul in munca, in speranta ca asta va acoperi golul din inima.

Prea rar alegem sa luptam. Prea rar ne scuturam de uzante si de falsitati si incepem sa ne cautam calea. Prea rar ne luam timpul sa ne cunoastem din nou ca sa stim ce vrem cu adevarat. Prea rar alegem o alta cale decat cea pe care am pornit. Prea rar avem curajul sa infruntam intreaga lume ca sa nu ne negam pe noi ca persoane, ca adevar.

Cred ca iubirea adevarata, pretioasa, frumoasa e cea care nu te face sa renunti la nimic ci dimpotriva, adauga ceva la fiinta ta. Nu cred in iubirea care implineste, pentru ca noi ar trebui sa fim completi ca oameni inainte de a ne arunca in iluzia cercului perfect. Nu e corect pentru omul pe care alegem sa il legam cu lanturile nevoii noastre de a ne simti completi – lanturile astea ajung atat de grele incat distrug tot ce e frumos. Iubirea aceea care te face sa vezi soarele chiar si cand sunt nori, care te face sa te trezesti cu drag dimineata, care te face sa mergi mai repede desi nu te grabesti, cea care iti da aripi si te face mai bun in tot ceea ce faci – iubirea aia care adesea si pentru multi dintre noi exista doar in filme – iubirea asta, dragilor… ce faceti daca ramaneti fara ea?

Category: De suflet  Tags:  Leave a Comment

Maturizare

Undeva intre 20 si 31 de ani m-am schimbat.

Am invatat in rastimpul asta ca lucrul cel mai important intr-o discutie nu e sa ai ultimul cuvant, ci sa stii cand sa taci si sa iti potolesti cuvintele usturatoare, schimbandu-le cu un zambet sau macar cu o pauza de tacere.

Am mai invatat ca viata nu iti va pune totul in poala doar pentru ca asa e corect sa se intample uneori. Am invatat sa intind mana si sa iau ce imi doresc, sa lupt pentru ceea ce vreau.

Am aflat ca fericirea exista dar ca e nevoie de munca pentru a o intretine. E nevoie de determinare, de atitudine si de vointa.

Am invatat sa accept lucrurile pe care nu le mai pot schimba dar sa lupt pentru cele care conteaza si inca mai au o sansa.

Am invatat sa iubesc clipa pe care o traiesc in momentul asta in loc sa astept vesnic un moment viitor.

Am reusit sa accept ca poate nu voi mai reusi niciodata sa vad salciile primavara ca pe niste femei indragostite.

Am invatat ca imaginatia si inpiratia te pot parasi.

Am aflat ca o propozitie spusa la intamplare poate durea foarte mult si ca atunci cand stiu sa ascult cu adevarat, chiar aud ce vor sa spuna oamenii.

Am invatat ca e bine sa fiu pregatita sa accept infrangerile si greselile si sa trec peste ele in loc sa le impachetez frumos intr-un colt al mintii si sa le car vesnic dupa mine, mereu pregatita sa le scot la iveala.

Am invatat ca cele mai importante lucruri in viata chiar nu sunt lucruri.

Am invatat ca, ne place sau nu, odata cu inaintarea in varsta, invariabil, la un moment dat, ceva ne tradeaza idealul de a fi “vesnic tanar”: fie mintea, fie corpul. Cine spune ca nu e asa, ori minte, ori e prea tanar ca sa stie.

Am constatat ca nu se poate spune ca viata e buna sau rea. Viata e viata, fara nuante. Oamenii prezenti in viata fiecaruia dintre noi insa, pot sa ne faca bine (mai buni) sau rau (mai rai).

Am invatat ca un zambet, uneori, face infinit mai mult decat o figura incruntata. La fel de mult insa face si un ton hotarat si suparat, la momentul potrivit.

Am aflat ca, asa cum scrie in carti, uneori iubirea nu cere nimic in schimb, iubirea se daruieste: fara masura, fara oprelisti, fara regrete.

Am aflat ca “acasa”, pentru mine, inseamna nu un loc ci o persoana; mai precis doua. Doua persoane care, fiecare in felul lor, mi-au aratat lucrurile importante in viata, mi-au linistit si in acelasi timp agitat viata si m-au invatat sa iubesc mai frumos decat am stiut vreodata.

Am invatat ca nu am intotdeauna dreptate si, mai important decat atat, am invatat sa recunosc atunci cand nu am dreptate.

Am invatat ca in fiecare zi pot invata macar un lucru nou, daca si vreau asta.

Am invatat sa ma iubesc pe mine si asta mi-a dat posibilitatea sa ii iubesc cu adevarat pe oamenii din viata mea.

In mod cert, undeva intre 20 si 31 de ani m-am schimbat.

De ce-mi iubesc copilul

Imi iubesc copilul fara limite, fara logica, fara oprelisti si am mii de motive sa fac asta. Exact cand cred ca le stiu pe toate, mai descopar ceva nou. Cred ca dragostea pentru propriul copil nu moare niciodata tocmai pentru ca nu iti dezvaluie miracolele sale decat pe rand, unul cate unul.

Eu am mai descoperit un motiv azi, unul care probabil va fi inteles doar de mame, sau de cei care sunt parinti. Il iubesc pentru ca poate sa rada si sa se bucure din cel mai mic motiv. Nu-i trebuie un lucru extraordinar ca sa fie fericit. Bucuria lui e simpla, spontana, sincera si frumoasa. Se bucura daca eu sau Benny radem, daca si-a gasit ultimul pitic din cei sapte, daca a reusit sa spuna cati ani (si cate luni) are, se bucura ca ne vede si se bucura atunci cand ne jucam cu el, se bucura ca un caine a venit sa se gudure pe langa el, sau ca a vazut un tren, un rau, o pasare, ca a reusit sa pronunte un cuvant sau ca a spus o poezie si a cantat la chitara, ca e destul de mare incat sa duca el painea. Are bucurii mici si totusi atat de mari.

Bucuria lui ma atinge intotdeauna. Poate din cauza ca e atat de sincera si de adevarata, imi patrunde in inima si ma lumineaza, ma linisteste si imi reaminteste ca lucrurile importante in viata, cele pe care vrem sa le tinem minte, nu sunt cele complicate, cu probleme si solutii intortocheate, ci cele simple, banale dar care vin din suflet.

Category: Copii, De suflet  Tags: , ,  3 Comments