Archive for the Category » Copii «

Incursiune in viata unei mame – o noapte minunata

Toata lumea stie cat de frumos e sa fii mama, cat de simplu, cat de interesant!  Dar care sunt ingredientele unei nopti minunate (stiu… deja suna ca o reclama proasta)? Urmeaza pasii de mai jos. Spoiler alert – e nevoie de un copil, preferabil propriu…

1. Fii obosita, cat de obosita se poate. Daca scara e de la 1 la 10, trebuie sa fii pe la un 12, minim. Asa obosita incat pe la ora 8 seara (adica atunci cand ajungi acasa cu copilul din dotare) nu esti in stare decat sa iti schimbi hainele si sa te asezi in pat. Asta ca sa nu te pui direct pe jos. Nu dormi… cum sa lasi copilul de capul lui si sa dormi?? Doar stai in pat pentru ca nu te poti mobiliza sa faci nimic. Nici macar masa de seara. Nici macar sa hranesti cainele.

2. Poate ca totusi ar trebui sa se manance in casa asta… Nu, tu nu poti, ca esti prea obosita (cred ca nu va imaginati de ce resurse e nevoie ca sa tii ochii deschisi la masa, darmite sa si mesteci!!). Deci apari la masa (noroc ca una bucata sot, care intre timp a ajuns acasa, a scos niste chestii din frigider si le-a pus pe masa), macar sa faci act de prezenta. Insisti sa manance copilul ceva si cand pui mana pe el, constati surprinsa ca are mainile reci. Dar el e un calduros, nu are niciodata mainile reci!

3. Trece si ora mesei, revii in pat, gandindu-te ca IN SFARSIT poti sa dormi. Pana la urma e chiar tarziu, uite, e… ora 9. Pffff, sa sarim peste acest aspect si sa zicem ca e o ora normala si perfect justificata la care sa iti fie extrem de somn. Bliss! Patul e moale, te-ai pus comod, inchizi ochii…

4. Si vine copilul: “Mami, mi-e frig, pot sa vin sub plapuma langa tine?” Ha? Frig? Tie? Deci cine esti si din ce dimensiune paralela te-ai teleportat aici? Tie intotdeauna ti-e cald! Usor neincrezatoare, te gandesti ca vrea doar putina atentie si si-a gasit scuza perfecta. Mormai un “Bine” si gata. Cand se infiinteaza langa tine, in secunda 2 (inca imbracat in hainele de strada, bine, fara ghete si geaca… doar are si el 5 ani), constati ca manuta pe care o pune cu drag pe obrazul tau deja incalzit de somn/patura/oboseala/ce-mai-conteaza-de-ce/etc e sloi…

5. Si-acum, fix acum, se trezeste instinctul ala de mama care asa de lejer dormea… Si pui mana pe picioarele lui (evident, dupa ce scapi de sosetele aferente) – reci si ele. Fruntea – calda, cu potential bun de a deveni fierbinte. Burtica – si mai calda. Oboseala si somnul – inca acolo. Cu ultimele resurse de energie il schimbi in pijama (el pare, brusc, mai obosit ca tine) si ii iei temperatura – 37 cu 8. Na bun, inca nu e cazul de medicamente dar cum tu-ti cunosti copilul mai bine de atat, stii sigura ca va fi cazul in curand. Te gandesti ca ii mai iei temperatura peste o jumatate de ora si… adormi. Nu, n-ai vrut sa adormi… Te-ai gandit ca doar inchizi ochii putin – nu te demachiasesi, nu te spalasesi pe dinti… chiar mai aveai lucruri de facut inainte, pe langa jumatatea de ora de asteptat pentru a lua temperatura!

6. Te trezesti panicata. Pui mana rapid pe copil. Arde. Ceasul? 22.49. La naiba, ai adormit! Iti dai doua palme (mental, ca n-ai timp de pierdut), inhati termometrul, il vari sub bratul stimabilului copil care doarme in timp ce se delecteaza cu niste frisoane amabile si un somn agitat. Si termometrul nu se mai opreste… 39. Si frisoane. Buuun, sa intre in actiune fortele speciale:

– medicamentul – dat!

– dezbracat copilul – facut! (n-am luat-o razna… asa se face la febra mare)

– acoperit copilul cu un cearsaf subtire (deh, esti mama, inca are frisoane) – facut!

– sosete ude – puse in picioarele stimabilului copil.

7. Si-acum…. Cea mai faina etapa – asteptarea. E perioada aia in care si daca ti-e rau de oboseala oricum nu poti adormi de stres. Nu esti in stare sa faci nimic constructiv pentru ca nu te gandesti decat ca ai vrea sa ii iei temperatura si sa fie totul ok, sa fi disparut complet febra, si frisoanele si somnul agitat…. Asa ca numeri – nu oi!!!!! in nici un caz nu oi!! Numeri secunde, minute, iti faci mental bagajul pentru spital (si pt el si pt tine), calculezi timpul necesar drumului pana acolo, hotarasti ca esti dispusa sa renunti la carnet daca situatia impune un drum rapid, iti amintesti in trecere si de vreo x taskuri pe care le-ai mai avea de terminat la lucru, exilezi nemiloasa gandurile legate de lucru si atentia revine la numarat minute pana poti lua iar temperatura.

8. Ha! A trecut jumatatea de ora! Iei temperatura triumfatoare. Mint, desigur, ce triumf? Ii iei temperatura cu inima in chiloti (scuzati-mi franceza…), rugandu-te de termometru (da, ai citit bine, te rogi fix de termometru care, stii tu mai bine, undeva are un dispozitiv secret prin care iti citeste gandurile…) sa se opreasca si sa nu mai adauge grad dupa grad. Si se opreste. 38 cu 9! Succes total!!!!!!! Nu prea pare, nu-i asa? Hehe, dar e! Nu numai ca temperatura nu a mai crescut, dar a si scazut cu o unitate!! Genial! Adio bagaj pentru spital, stres, nopti lungi nedormite. Yeeeeey!

9. Nu poti topai, n-ai cu cine te bucura asa ca te multumesti sa zambesti de una singura. Pui mana pe sosetele ude cu o jumatate de ora in urma. Sunt uscate. Faci mental o gluma proasta, cum ca ai putea sa aduci hainele intinse la uscat si sa le pui pe copil, ca s-ar usca mai repede. Iti dai doua palme (tot mental, desigur, doar nu vrei sa trezesti copilul cu zgomotul facut) pentru gluma proasta si te duci si tu sa te speli pe dinti si sa te demachiezi, ca omul normal la ora 11.30 noaptea….

10. Urmatoarea tura de luat temperatura e peste o jumatate de ora dar acum stresul s-a dus. Si somnul… insa asta deja nu mai conteaza. Situatia e sub control. Asa ca dezgropi filmele alea pe care astepti de o eternitate sa le vezi. E o noapte alba minunata… Cel putin pana creste iar temperatura…. 🙂

 

Category: Copii  Tags: ,  Leave a Comment

Prima zi de gradinita

Prima zi de gradinita mi-a lasat un gust amar. M-am tot intrebat de ce. Poate pentru ca dimineata am lasat acolo un copil plin de entuziasm, curiozitate, nerabdare si interes. Am gasit, dupa-amiaza, un copil ce statea cuminte pe un scaunel (total necaracteristic lui), cu ochii rosii, o lacrima atarnand in coltul ochiului drept si o imbratisare puternica insotita de un “mama, hai sa melgem acasa”. Am lasat un copil cu aripi mari cat lumea intreaga si am luat un copil infrant.

Sau poate pentru ca asteptarile mele au fost prea mari legate de tot ce inseamna gradinita. M-am asteptat ca educatoarea lui sa fie deschisa (ca atitudine) si sa adore copiii. Poate chiar ii adora, dar eu n-am avut senzatia asta legata de ea si Jesse.  Totusi, nu ma intelegeti gresit, nu am nimic cu ea – e o fata tanara, (parea) serioasa, putin speriata de prima zi de gradi dar incercand sa faca fata, amabila. Poate ca pur si simplu azi nu am fost pe aceeasi lungime de unda.

Sau poate ca am eu standarde prea inalte: anul trecut Jesse a mers la o cresa privata si am senzatia ca TOTUL a fost diferit: atitudinea si energia personalului, meniul, programul, conditiile. Spuneti-mi ca sunt snoaba dar azi mi s-a strans inima cand am vazut ca de dimineata copiii au avut in meniu ceai cu lamaie si paine cu unt. Ce-as fi vrut diferit? O cana de lapte pentru prima zi de gradi, avand in vedere ca majoritatea copiilor au o preferinta pentru lapte. Nu cred ca era atat de complicat. Asta ca sa nu mai zic de faptul ca nu au o gustare de fructe – care, “stimate” Stat, mi se pare normala si necesara la copiii de gradinita.

As mai fi vrut si sa stiu ca iese afara, macar 30 minute pe zi dar in primul semestru vor sta doar in sala lor. Asta inseamna ca, in curand, portia de soare si-o va lua doar in weekend (ziua se scurteaza, ora se schimba) si asta daca nu ploua.

Pe final va mai spun ca m-am dus acolo plina de entuziasm sa imi iau copilul dupa prima zi de gradi si am plecat fara nici un fel de vlaga si chef sa fac orice. Cele douazeci de minute (maxim) petrecute acolo mi-au consumat orice urma de energie.

In concluzie, maine, cu inima stransa dar cu zambetul pe buze, o sa duc la gradi un copil ce nu vrea sa fie acolo (asa cum nici eu nu imi doresc sa il las acolo) . Si de data asta nu o sa plec cu sentimentul ca va fi bine chiar daca plange un pic la inceput. O sa plec cu indoieli si regrete si inima grea… si cu un sentiment de neputinta ca nu ii pot oferi altceva.

Category: Copii  Leave a Comment

O mama imperfecta

Postul asta vine intr-un moment in care imi doresc sa dispar undeva (macar pentru cateva zile) sa nu mai aud nici o critica si sa reusesc cumva sa imi amintesc si ce fac bine.

De cand s-a nascut Jesse, cel mai important lucru pentru mine a fost sa fiu o mama buna. M-am documentat cat am putut, citind carti, posturi, ascultand alte mame si doctori. Desi nu exista reteta mamei perfecte, m-am gandit ca e important sa aflu cat mai multe lucruri ca sa stiu la ce sa ma astept si cand ma aflu in fata unui obstacol sa stiu ce optiuni am.

Nimic nu m-a pregatit insa pentru criticile nenumarate pe care le-am primit. Fiecare pare a fi un parinte perfect si are o solutie geniala pentru si cea mai mica problema pe care o am cu fiul meu:

– bate vantul – pune-i o caciulita sa-i tina peste urechi, copiii sunt sensibili

– a racit – da, sfatul medicului e bun dar eu stiu leacuri babesti, sigur dau rezultate mai bune decat medicamentele

– iesim afara – e simplu, imbraca-l mai gros, ca uite are manutele reci, – parca e cam rece, nu-i mai dai o bluzita pe el?

– a racit iar – am vazut ieri doi copii care n-au racit niciodata pana acum, cred ca l-ai infofolit prea mult cand era mic

– copilul doarme – n-are sens sa faci liniste, doar trebuie sa se obisnuiasca sa doarma indiferent de conditii

– are otita – da-i antibiotic, nu are sens sa mai astepti / iar ii dai antibiotic??

– are 4 luni si e constipat – e cazul sa incepi sa ii dai putin suc de mar, asta nu e diversificare, oricum (?!?!)

– are un par minunat – totusi parca e cam rar, n-ar fi bine sa-l tunzi scurt (periuta sau chiar de tot) ca sa i se indeseasca?

– refuzam guma si bomboanele oferite in parc – cum, nu mananca guma si bomboane? pai cat timp are? n-au ce sa-i faca rau!

… si multe multe altele.

Am inceput cu o mare incredere in mine ca mama si chiar cred ca m-am descurcat minunat o perioada destul de lunga. Insa Jesse a inceput sa mearga la cresa. Asta a fost primul moment in care am simtit ca pierd controlul – nu mai stiam atat de multe despre copilul meu – era departe de mine mai mult de 8 ore in care, desi stiam ca e pe maini foarte bune, habar n-aveam ce facea si cum ii era. Apoi a inceput sa raceasca si in cele din urma (dupa raceli/bronsite repetate) a facut pneumonie cu pleurezie (detectata de medici DOAR in urma unei radiografii). Inainte de a afla ca are pneumonie, nopti la rand (fara exagerare) am stat treaza, masurandu-i temperatura din 10 in 10 minute, schimbandu-i compresele si muncindu-mi creierii incercand sa imi dau seama cum sa ii dau medicamentele  (recomandate de medic) ca sa respect termenul dintre ele si totusi sa ii scad febra sub 40 de grade.

Cred ca acela a fost momentul in care increderea mea s-a ruinat. In una din noptile alea, cand Jesse avea deja 39 cu 5 sotul meu m-a intrebat ce sa faca. Eram terminata. Aveam senzatia ca orice fac gresesc si ca in mod cert, undeva am gresit atat de rau incat fiul meu a ajuns in starea asta. Am inceput sa plang si i-am spus ca nu stiu, ca nu mai stiu, ca orice fac, fac rau. Dupa cateva secunde (n-aveam mai mult la dispozitie) m-am adunat si i-am spus ce sa faca si sa imi aduca. Au urmat doua tratamente diferite de antibiotice administrate intravenos, diagnosticul de pneumonie si o internare in spital (cu doua zile inainte de Craciun) in care eu am fost cea care a trebuit sa isi calmeze copilul si sa il convinga sa se supuna oricaror teste si investigatii. L-am vazut suferind si a trebuit sa il imbarbatez – eu, care eram o ruina de oboseala, teama si vinovatie. Mi-am primit din nou partea de critici si nu stiu cum am rezistat fara sa le spun tuturor sa se duca naibii si sa ma lase in pace.

Jesse si-a revenit dar a ramas cu o mare sensibilitate (din cate imi dau eu seama) pentru ca raceste foarte des. Inutil sa va spun ce efect au toate astea asupra psihicului meu.

Ma bucur nespus pentru cei carora copiii nu li s-au imbolnavit deloc si recunosc ca asta imi doresc si eu pentru copilul meu. Cea mai mare durere pentru mine este sa vad ca Jesse sufera si eu nu-l pot ajuta cu nimic. As vrea sa tusesc eu in locul lui si sa ma doara pe mine genunchiul cand cade si se loveste. Dar nu pot. Si nu pot nici sa inteleg si sa accept necesitatea comparatiilor inutile. Copilul meu e bolnav si al tau nu? Felicitari! Iti doresc sa iti mearga mereu la fel! Asta insa nu ma face o mama rea sau iresponsabila. Fac tot ce cred ca e mai bine pentru copilul meu, in cunostinta de cauza (asta inseamna ca nu imi bazez deciziile doar pe propria mea parere si judecata ci pe toate informatiile pe care le am pe tema asta). Fiecare copil e diferit si ceea ce a functionat la unul, nu va functiona neaparat si la altul.

Toate acestea fiind spuse, va invit pe toti cei ce aveti pareri atat de frumoase si iluzorii in multe cazuri despre cum sa cresti un copil, sa va bagati undeva parerile si sa le tineti pentru voi. Va asigur ca atunci cand o sa am nevoie de sfatul vostru o sa il cer. Pana atunci lasati-ma sa fiu mama care stiu sa fiu, mama:

– care face liniste atunci cand doarme copilul (pentru ca in aproape 3 ani de zile a avut mai putin de 10 nopti neintrerupte de somn si a invatat sa aprecieze o pauza de relaxare)

– care isi imbraca copilul asa cum se imbraca si ea cand iese afara pentru ca asa stie ca daca ei  ii e rece probabil ii e si lui si invers (si va rog sa ma credeti ca daca imi e cald si constat ca si lui ii e, am destul creier incat sa stiu sa ii dau jos un rand de haine)

– care prefera sa aiba incredere in medicamente cand starea copilului o cere, in loc sa se bazeze pe leacuri babesti (sa ma iertati ca medicina a evoluat si ca acum avem si sirop de tuse, nu doar miere si ca la febra mare o sa ii dau un paracetamol in loc sa ma bazez doar pe comprese)

– care se incapataneaza sa ii ofere copilului mancare cat mai sanatoasa si nu considera ca un copil de aproape 3 ani  are nevoie de ciocolata in exces, mancare prajita, bomboane, gume si sucuri din comert ca sa fie fericit

Jesse e un copil minunat, asa imperfect cum va pare el. Il iubesc, cu bune si cu rele si nu cred ca sunt copii mai buni ca el, indiferent cate greseli oi fi facut ca mama. E cea mai mare bucurie pe care mi-o da viata, in fiecare zi.

Va invit asadar sa va cresteti proprii copii si sa ii educati asa cum doriti si stiti mai bine – cei care ii aveti deja. Ceilalti, asteptati sa aveti copii ca sa vedeti cum e si abia apoi va puteti da cu parerea.

In rest, numai bine tuturor din partea unei mame care inca n-a aflat cum sa fie perfecta 😉

Category: Copii  6 Comments