Archive for » October, 2012 «

M-am hotarat

Si ce daca m-am mutat si stau prea mult singura? Si ce daca prietenii imi pleaca tot cate unul in tari mai mult sau mai putin indepartate? Si ce daca vecinii imi afuma hainele proaspat spalate? Si ce daca ploua, iar mie imi place soarele? Astea sunt doar detalii. Am constatat ca atunci vrei sa te cufunzi in visare/nostalgie/melancolie/tristete-sau-cum-mai-vreti-voi-sa-ii-ziceti e extrem de usor: trebuie doar sa te concentrezi pe ce nu merge bine, pe ce nu iti place. Apoi iti creezi un loc confortabil acolo si te complaci in situatia aia dezolanta. Incet incet nu mai vezi lucrurile cu adevarat importante, oamenii pentru care trebuie sa zambesti.

Adevarata provocare insa consta in a te mobiliza, a deschide ochii si a vedea tot ce merge bine, toate lucrurile frumoase pe care oamenii din jurul tau le-au adunat in calea ta. De ce e asa de greu? Pentru ca presupune un efort de vointa, un consum de energie pe care nu vrei sa il aloci. Si totusi, cand o faci incepi sa remarci atatea alte detalii care inainte iti scapau: nori in multe culori, soarele portocaliu la apus, zambetele si caldura cu care te trateaza oamenii, cadouri neasteptate, un buchet de flori intins catre tine de maini micute, un banc spus special pentru ca tu sa zambesti, o vorba buna venita de unde nu te asteptai. Si incet, incet, parca incepi sa zambesti si tu. Precum spuneam, fericirea e o alegere.   In plus, e adevarat ca orice sut in fund dat de viata e un semn ca ai stat prea mult in loc si ca trebuie sa te misti, ca incepi sa incurci drumul.

Asa ca m-am hotarat: fac un pas inainte. Poate ca genunchii imi tremura si mi-e putin teama ca o sa cad, dar e timpul sa ma misc, sa schimb ceva.

Suflet amar

Si s-a mai dus o saptamana. A fost o saptamana plina de atat de multe lucruri frumoase, de atatia oameni buni, de surprize placute, incat cu greu poate rivaliza cu o alta. Si totusi, sentimentul cu care ma indrept spre weekend e unul amar.

Habar n-am de ce nu privesc cu simpatie spre ultimele zile. Nu stiu ce lipseste de nu le consider perfecte (chiar ar merita). Nu stiu de unde atata neliniste in sufletul meu incat sa ma trezesc dimineata mai obosita decat ma culc seara, incat sa stiu lucrurile pentru care am toate motivele sa fiu recunoscatoare dar sa nu le simt.

Nu stiu de ce ma uit in oglinda la un chip strain, la o fiinta goala – de vlaga, de bucurie, de entuziasm. Ma-ntreb unde s-a dus fata aia care privea oamenii cu simpatie si care avea puterea si priceperea sa ia in ras orice neplacere.

Ma-ntreb de ce nici macar nu mai am cuvinte sa termin postarea asta… s-au dus si ele probabil, spre pagini mai vesele.

Category: De suflet  2 Comments

Baba nebuna

Incep sa cred ca baba nebuna este nelipsita de oriunde. Daca stai la bloc este baba nebuna de la 3 sau de la 5 (pe modelul “fata de la pagina 5” probabil) si e femeia aia de varsta incerta care intotdeauna are o vorba “buna” pentru cineva, mai ales pentru copii – care in nici un caz n-au voie sa se joace langa geamul ei de la bucatarie, camera, balcon sau baie, in ora de liniste care pentru ea tine de pe la 1 la 6 seara sau langa scara blocului, ca poate sparg vreun geam. O recunoasteti, da?

M-am gandit eu ca asta e valabil doar pentru cei ce stau la bloc dar se pare ca nu e asa. Daca stai la casa, e musai sa ai o baba nebuna fix langa tine. Cred ca e un complot la nivel mondial si fiecare om normal trebuie sa aiba o baba nebuna localizata pe langa el, ca sa simta ca traieste.

Baba mea nebuna e imbracata intotdeauna in aceeasi, vesnica, bluza gri cu maneca lunga (si fusta lunga ce suspectez ca a fost neagra la origine dar acum are o culoare indefinita), indiferent ca afara sunt 10 sau 40 de grade.

Cand ne-am mutat m-am gandit ca ar fi frumos sa salut si eu vecinii, asa ca am salutat-o, peste gard, de doua ori (in dati diferite). Prima oara m-am gandit ca nu m-a auzit, ca poate e surda (eram in faza de negare a vecinei baba nebuna) dar a doua oara am inceput sa o banuiesc ca ma ignora. Cred ca ceea ce m-a pus pe ganduri a fost faptul ca am vazut-o susotind cu o femeie (probabil femeia respectiva pierduse vreun pariu de a fost obligata sa vorbeasca cu ea), ceea ce inseamna ca auzul ei este inca in garantie si functioneaza.

Babei mele nebune ii place sa porneasca hidroforul din gradina (pe la ora 6) doar in diminetile in care eu dorm cu geamul deschis. Poate ca hobby-ul ei este sa urmareasca cu acuratete geamul meu, crezand probabil ca n-am ceas desteptator? De fapt ea e buna la suflet si vrea sa ma ajute, iar eu nu reusesc sa inteleg bunele ei intentii… Da, asta trebuie sa fie.

Dar activitatea ei preferata este afumatul – afumatul hainelor, mai precis, afumatul hainelor noastre.  Sambata dupa-amiaza, cand spal haine si le intind in curte sa se usuce, inevitabil, ma bucur de aerul impregnat de fum, creat de baba nebuna. Nu stiu de unde reuseste ea sa adune atatea frunze uscate, iarba, etc incat sa imi nenoroceasca toate hainele dar se descurca de minune. Cred ca studiaza chiar si directia vantului, ca sa se asigure ca vine inspre noi si ca poate aprinde focul fara grija. Probabil e o noua moda in sat, cu hainele afumate, si baba, binevoitoare, incearca sa imi transmita un mesaj pe care eu inca ma incapatanez sa nu il apreciez. Cata ignoranta pe capul meu!

Pe final, sa va spun de fiinta care ii e cel mai aproape sufletului – puiul ei. Nu va ganditi la fiu, cum am facut eu greseala, cand am auzit-o strigand prin curte “Puiule! Puiule! Vino aici!”. Este vorba de un pui de gaina, un authentic (presupun) pui de gaina. Grija ei cea mai mare este indreptata asupra acelui pui cu care povesteste si pe care, grijulie, il cheama atunci cand se aventureaza acolo unde nu e bine sa mearga. Mi se pare si normal, doar n-am vrea sa se…mmm… nu stiu… juleasca (?!) puiul, asa-i?

Imposibil sa nu o “iubesti” din toata inima pe baba mea nebuna, corect? Observati ca sunt perfect constienta ca e a mea si a nimenui altcuiva. Fara ea, viata ar fi prea simpla si prea frumoasa. Mare noroc ca sta fix langa mine. Altfel, despre ce-as mai scrie eu acum? Despre o viata calma, calda, cu aer curat si liniste, cu trezit in ciripitul pasarelelor si cu haine mirosind a balsam din reclame? Ce plictisitor!