O mama imperfecta

Postul asta vine intr-un moment in care imi doresc sa dispar undeva (macar pentru cateva zile) sa nu mai aud nici o critica si sa reusesc cumva sa imi amintesc si ce fac bine.

De cand s-a nascut Jesse, cel mai important lucru pentru mine a fost sa fiu o mama buna. M-am documentat cat am putut, citind carti, posturi, ascultand alte mame si doctori. Desi nu exista reteta mamei perfecte, m-am gandit ca e important sa aflu cat mai multe lucruri ca sa stiu la ce sa ma astept si cand ma aflu in fata unui obstacol sa stiu ce optiuni am.

Nimic nu m-a pregatit insa pentru criticile nenumarate pe care le-am primit. Fiecare pare a fi un parinte perfect si are o solutie geniala pentru si cea mai mica problema pe care o am cu fiul meu:

– bate vantul – pune-i o caciulita sa-i tina peste urechi, copiii sunt sensibili

– a racit – da, sfatul medicului e bun dar eu stiu leacuri babesti, sigur dau rezultate mai bune decat medicamentele

– iesim afara – e simplu, imbraca-l mai gros, ca uite are manutele reci, – parca e cam rece, nu-i mai dai o bluzita pe el?

– a racit iar – am vazut ieri doi copii care n-au racit niciodata pana acum, cred ca l-ai infofolit prea mult cand era mic

– copilul doarme – n-are sens sa faci liniste, doar trebuie sa se obisnuiasca sa doarma indiferent de conditii

– are otita – da-i antibiotic, nu are sens sa mai astepti / iar ii dai antibiotic??

– are 4 luni si e constipat – e cazul sa incepi sa ii dai putin suc de mar, asta nu e diversificare, oricum (?!?!)

– are un par minunat – totusi parca e cam rar, n-ar fi bine sa-l tunzi scurt (periuta sau chiar de tot) ca sa i se indeseasca?

– refuzam guma si bomboanele oferite in parc – cum, nu mananca guma si bomboane? pai cat timp are? n-au ce sa-i faca rau!

… si multe multe altele.

Am inceput cu o mare incredere in mine ca mama si chiar cred ca m-am descurcat minunat o perioada destul de lunga. Insa Jesse a inceput sa mearga la cresa. Asta a fost primul moment in care am simtit ca pierd controlul – nu mai stiam atat de multe despre copilul meu – era departe de mine mai mult de 8 ore in care, desi stiam ca e pe maini foarte bune, habar n-aveam ce facea si cum ii era. Apoi a inceput sa raceasca si in cele din urma (dupa raceli/bronsite repetate) a facut pneumonie cu pleurezie (detectata de medici DOAR in urma unei radiografii). Inainte de a afla ca are pneumonie, nopti la rand (fara exagerare) am stat treaza, masurandu-i temperatura din 10 in 10 minute, schimbandu-i compresele si muncindu-mi creierii incercand sa imi dau seama cum sa ii dau medicamentele  (recomandate de medic) ca sa respect termenul dintre ele si totusi sa ii scad febra sub 40 de grade.

Cred ca acela a fost momentul in care increderea mea s-a ruinat. In una din noptile alea, cand Jesse avea deja 39 cu 5 sotul meu m-a intrebat ce sa faca. Eram terminata. Aveam senzatia ca orice fac gresesc si ca in mod cert, undeva am gresit atat de rau incat fiul meu a ajuns in starea asta. Am inceput sa plang si i-am spus ca nu stiu, ca nu mai stiu, ca orice fac, fac rau. Dupa cateva secunde (n-aveam mai mult la dispozitie) m-am adunat si i-am spus ce sa faca si sa imi aduca. Au urmat doua tratamente diferite de antibiotice administrate intravenos, diagnosticul de pneumonie si o internare in spital (cu doua zile inainte de Craciun) in care eu am fost cea care a trebuit sa isi calmeze copilul si sa il convinga sa se supuna oricaror teste si investigatii. L-am vazut suferind si a trebuit sa il imbarbatez – eu, care eram o ruina de oboseala, teama si vinovatie. Mi-am primit din nou partea de critici si nu stiu cum am rezistat fara sa le spun tuturor sa se duca naibii si sa ma lase in pace.

Jesse si-a revenit dar a ramas cu o mare sensibilitate (din cate imi dau eu seama) pentru ca raceste foarte des. Inutil sa va spun ce efect au toate astea asupra psihicului meu.

Ma bucur nespus pentru cei carora copiii nu li s-au imbolnavit deloc si recunosc ca asta imi doresc si eu pentru copilul meu. Cea mai mare durere pentru mine este sa vad ca Jesse sufera si eu nu-l pot ajuta cu nimic. As vrea sa tusesc eu in locul lui si sa ma doara pe mine genunchiul cand cade si se loveste. Dar nu pot. Si nu pot nici sa inteleg si sa accept necesitatea comparatiilor inutile. Copilul meu e bolnav si al tau nu? Felicitari! Iti doresc sa iti mearga mereu la fel! Asta insa nu ma face o mama rea sau iresponsabila. Fac tot ce cred ca e mai bine pentru copilul meu, in cunostinta de cauza (asta inseamna ca nu imi bazez deciziile doar pe propria mea parere si judecata ci pe toate informatiile pe care le am pe tema asta). Fiecare copil e diferit si ceea ce a functionat la unul, nu va functiona neaparat si la altul.

Toate acestea fiind spuse, va invit pe toti cei ce aveti pareri atat de frumoase si iluzorii in multe cazuri despre cum sa cresti un copil, sa va bagati undeva parerile si sa le tineti pentru voi. Va asigur ca atunci cand o sa am nevoie de sfatul vostru o sa il cer. Pana atunci lasati-ma sa fiu mama care stiu sa fiu, mama:

– care face liniste atunci cand doarme copilul (pentru ca in aproape 3 ani de zile a avut mai putin de 10 nopti neintrerupte de somn si a invatat sa aprecieze o pauza de relaxare)

– care isi imbraca copilul asa cum se imbraca si ea cand iese afara pentru ca asa stie ca daca ei  ii e rece probabil ii e si lui si invers (si va rog sa ma credeti ca daca imi e cald si constat ca si lui ii e, am destul creier incat sa stiu sa ii dau jos un rand de haine)

– care prefera sa aiba incredere in medicamente cand starea copilului o cere, in loc sa se bazeze pe leacuri babesti (sa ma iertati ca medicina a evoluat si ca acum avem si sirop de tuse, nu doar miere si ca la febra mare o sa ii dau un paracetamol in loc sa ma bazez doar pe comprese)

– care se incapataneaza sa ii ofere copilului mancare cat mai sanatoasa si nu considera ca un copil de aproape 3 ani  are nevoie de ciocolata in exces, mancare prajita, bomboane, gume si sucuri din comert ca sa fie fericit

Jesse e un copil minunat, asa imperfect cum va pare el. Il iubesc, cu bune si cu rele si nu cred ca sunt copii mai buni ca el, indiferent cate greseli oi fi facut ca mama. E cea mai mare bucurie pe care mi-o da viata, in fiecare zi.

Va invit asadar sa va cresteti proprii copii si sa ii educati asa cum doriti si stiti mai bine – cei care ii aveti deja. Ceilalti, asteptati sa aveti copii ca sa vedeti cum e si abia apoi va puteti da cu parerea.

In rest, numai bine tuturor din partea unei mame care inca n-a aflat cum sa fie perfecta 😉

Category: Copii
You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.You can leave a response, or trackback from your own site.
6 Responses
  1. FOARTE BINE ZIS!!!! Te inteleg perfect si iti dau dreptate. Lui Jesse multa sanatate, iar tie… sa ai parte de cat mai putine sfaturi ‘binevoitoare’ :). Asa imperfecta cum esti, esti singura lui mama, si el de tine are nevoie, nu de idealurile nu se stie cui. Cred ca nici o mama nu scapa de problema asta (critici ‘constructive’ pentru binele ei si al copilului asa cum il vad altii), depinde si cum o gestionezi… evident ca la un moment dat ajunge sa te calce nasol pe nervi.

    Toate bune familiei

    • Ramo says:

      Multumesc, Ioana, la fel si tie 🙂 Acum mi-am mai revenit, dar duminica eram la pamant. Bine ca trec toate.

  2. Alina says:

    Draga Ramo,
    Sunt perfect de acord cu ce ai spus …. sa fii mama e provocarea vietii, dupa parerea mea , si cred ca trebuie sa faci intotdeauna cum simti si sa ai incredere in instinctele tale ca mama. Pareri sunt multe atunci cand e vorba de un copil, si vin din toate partile … insa eu cred ca trebuie sa le lasi sa dspara asa cum apar. Nu exista mama perfecta asa cum nu este nici copil perfect, trebuie sa luam lucrurile asa cum sunt si sa incercam sa facem tot ce putem … ceea ce cred ca si tu, si eu si multe mame pe care le cunosc o fac.

    Va pup!
    O mama care pur si simplu…. se straduieste sa fie perfecta 🙂

    • Ramo says:

      Da, sunt multe momente in care facem (de voie, de nevoie) ceea ce ne dicteaza instinctul. In general nu bag in seama parerile celorlalti, daca nu se potrivesc cu “viziunea” mea asupra vietii. Asta nu inseamna ca nu le ascult – doar ca nu le aplic.

      Ma tot gandesc, de cateva zile, ca nici nu mi-as dori sa fiu perfecta. Ce iubim la ceilalti sunt particularitatile care ii fac placuti inimii noastre (pentru noi par calitati, pentru altii – defecte). Un om perfect ar fi tare plictisitor, asa ca ma multumesc cu statutul de mama imperfecta (care insa, ca si tine, incearca sa fie perfecta, desi stie ca nu o sa fie asa niciodata).

      Va pup 🙂

  3. daniela says:

    Draga mamica “imperfecta”, mi s-a ridicat parul cand ti-am citit cuvintele… pentru ca de multe ori am gandit ca tine, am simtit ca tine si stiu ca nu e usor. Dar, de asemenea, mai cred ca mamele pot fi uneori, cu sau fara voie, foarte crude fata de alte mame (si poate am fost si eu, fara sa vreau), din dorinta lor de a se lauda cu copiii lor sau pur si simplu doar pentru a-si confirma lor insele niste lucruri incerte. Asa ca am fost de multe ori in situatia in care esti tu si da, am suferit enorm. Pe mine m-a ajutat un lucru, care poate parea simplu, dar pentru mine a contat enorm sa il aflu: daca copiii, ipotetic vorbind, ar trai intr- o familie “perfecta”, avand parinti “perfecti”, cu o relatie “perfecta”, asta le-ar da o imagine distorsionata asupra lumii si adaptabilitatea lor fata de mediu ar scadea enorm… Asa ca mi-am acceptat defectele si imperfectiunile (ale mele si, de ce nu, ale copilului), neuitand totusi ca responsabilitatea ramane acolo… Si un psiholog foarte celebru mai spunea un lucru: parintilor le este “permis” sa greseasca de aproximativ 20 de ori pe zi… ce depaseste aceasta cifra poate deveni ingrijorator… E bine, nu?
    Succes in meseria de mama, care, dupa mine, e cea mai grea!

    • Ramo says:

      20 de greseli pe zi? Cred ca suntem, marea majoritate, niste mame mai bune decat credem – un gand tare relaxant pentru orice mamica ce isi doreste sa ii ofere copilasului ei tot ce are ea mai bun.

      Sa stii ca postul meu a aparut chiar in urma unei critici venite din partea unei mame, o mama care nici nu cred ca si-a dat seama cat rau mi-a facut si cat m-au durut vorbele ei (tocmai pentru ca veneau de la ea). Sunt sigura si ca intentia ei nu a fost sa imi faca rau in vreun fel dar asa s-a intamplat in cazul asta.

      Sunt foarte de acord cu tine in ce priveste ideea cu familia “perfecta” si ma gandesc ca probabil am fost “proiectati” sa gresim, pentru ca din greseli (a se citi “imperfectiuni”) invatam. Oricat de ciudat ar suna, greselile (nu cele extrem de mari) au si partea lor pozitiva, atata vreme cat stim sa o vedem.

      Iti multumesc (pur si simplu simt nevoia sa fac asta) si iti doresc si tie succes in meseria de mama – e mai grea dar si mai frumoasa decat oricare alta 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *