Archive for » May, 2012 «

O mama imperfecta

Postul asta vine intr-un moment in care imi doresc sa dispar undeva (macar pentru cateva zile) sa nu mai aud nici o critica si sa reusesc cumva sa imi amintesc si ce fac bine.

De cand s-a nascut Jesse, cel mai important lucru pentru mine a fost sa fiu o mama buna. M-am documentat cat am putut, citind carti, posturi, ascultand alte mame si doctori. Desi nu exista reteta mamei perfecte, m-am gandit ca e important sa aflu cat mai multe lucruri ca sa stiu la ce sa ma astept si cand ma aflu in fata unui obstacol sa stiu ce optiuni am.

Nimic nu m-a pregatit insa pentru criticile nenumarate pe care le-am primit. Fiecare pare a fi un parinte perfect si are o solutie geniala pentru si cea mai mica problema pe care o am cu fiul meu:

– bate vantul – pune-i o caciulita sa-i tina peste urechi, copiii sunt sensibili

– a racit – da, sfatul medicului e bun dar eu stiu leacuri babesti, sigur dau rezultate mai bune decat medicamentele

– iesim afara – e simplu, imbraca-l mai gros, ca uite are manutele reci, – parca e cam rece, nu-i mai dai o bluzita pe el?

– a racit iar – am vazut ieri doi copii care n-au racit niciodata pana acum, cred ca l-ai infofolit prea mult cand era mic

– copilul doarme – n-are sens sa faci liniste, doar trebuie sa se obisnuiasca sa doarma indiferent de conditii

– are otita – da-i antibiotic, nu are sens sa mai astepti / iar ii dai antibiotic??

– are 4 luni si e constipat – e cazul sa incepi sa ii dai putin suc de mar, asta nu e diversificare, oricum (?!?!)

– are un par minunat – totusi parca e cam rar, n-ar fi bine sa-l tunzi scurt (periuta sau chiar de tot) ca sa i se indeseasca?

– refuzam guma si bomboanele oferite in parc – cum, nu mananca guma si bomboane? pai cat timp are? n-au ce sa-i faca rau!

… si multe multe altele.

Am inceput cu o mare incredere in mine ca mama si chiar cred ca m-am descurcat minunat o perioada destul de lunga. Insa Jesse a inceput sa mearga la cresa. Asta a fost primul moment in care am simtit ca pierd controlul – nu mai stiam atat de multe despre copilul meu – era departe de mine mai mult de 8 ore in care, desi stiam ca e pe maini foarte bune, habar n-aveam ce facea si cum ii era. Apoi a inceput sa raceasca si in cele din urma (dupa raceli/bronsite repetate) a facut pneumonie cu pleurezie (detectata de medici DOAR in urma unei radiografii). Inainte de a afla ca are pneumonie, nopti la rand (fara exagerare) am stat treaza, masurandu-i temperatura din 10 in 10 minute, schimbandu-i compresele si muncindu-mi creierii incercand sa imi dau seama cum sa ii dau medicamentele  (recomandate de medic) ca sa respect termenul dintre ele si totusi sa ii scad febra sub 40 de grade.

Cred ca acela a fost momentul in care increderea mea s-a ruinat. In una din noptile alea, cand Jesse avea deja 39 cu 5 sotul meu m-a intrebat ce sa faca. Eram terminata. Aveam senzatia ca orice fac gresesc si ca in mod cert, undeva am gresit atat de rau incat fiul meu a ajuns in starea asta. Am inceput sa plang si i-am spus ca nu stiu, ca nu mai stiu, ca orice fac, fac rau. Dupa cateva secunde (n-aveam mai mult la dispozitie) m-am adunat si i-am spus ce sa faca si sa imi aduca. Au urmat doua tratamente diferite de antibiotice administrate intravenos, diagnosticul de pneumonie si o internare in spital (cu doua zile inainte de Craciun) in care eu am fost cea care a trebuit sa isi calmeze copilul si sa il convinga sa se supuna oricaror teste si investigatii. L-am vazut suferind si a trebuit sa il imbarbatez – eu, care eram o ruina de oboseala, teama si vinovatie. Mi-am primit din nou partea de critici si nu stiu cum am rezistat fara sa le spun tuturor sa se duca naibii si sa ma lase in pace.

Jesse si-a revenit dar a ramas cu o mare sensibilitate (din cate imi dau eu seama) pentru ca raceste foarte des. Inutil sa va spun ce efect au toate astea asupra psihicului meu.

Ma bucur nespus pentru cei carora copiii nu li s-au imbolnavit deloc si recunosc ca asta imi doresc si eu pentru copilul meu. Cea mai mare durere pentru mine este sa vad ca Jesse sufera si eu nu-l pot ajuta cu nimic. As vrea sa tusesc eu in locul lui si sa ma doara pe mine genunchiul cand cade si se loveste. Dar nu pot. Si nu pot nici sa inteleg si sa accept necesitatea comparatiilor inutile. Copilul meu e bolnav si al tau nu? Felicitari! Iti doresc sa iti mearga mereu la fel! Asta insa nu ma face o mama rea sau iresponsabila. Fac tot ce cred ca e mai bine pentru copilul meu, in cunostinta de cauza (asta inseamna ca nu imi bazez deciziile doar pe propria mea parere si judecata ci pe toate informatiile pe care le am pe tema asta). Fiecare copil e diferit si ceea ce a functionat la unul, nu va functiona neaparat si la altul.

Toate acestea fiind spuse, va invit pe toti cei ce aveti pareri atat de frumoase si iluzorii in multe cazuri despre cum sa cresti un copil, sa va bagati undeva parerile si sa le tineti pentru voi. Va asigur ca atunci cand o sa am nevoie de sfatul vostru o sa il cer. Pana atunci lasati-ma sa fiu mama care stiu sa fiu, mama:

– care face liniste atunci cand doarme copilul (pentru ca in aproape 3 ani de zile a avut mai putin de 10 nopti neintrerupte de somn si a invatat sa aprecieze o pauza de relaxare)

– care isi imbraca copilul asa cum se imbraca si ea cand iese afara pentru ca asa stie ca daca ei  ii e rece probabil ii e si lui si invers (si va rog sa ma credeti ca daca imi e cald si constat ca si lui ii e, am destul creier incat sa stiu sa ii dau jos un rand de haine)

– care prefera sa aiba incredere in medicamente cand starea copilului o cere, in loc sa se bazeze pe leacuri babesti (sa ma iertati ca medicina a evoluat si ca acum avem si sirop de tuse, nu doar miere si ca la febra mare o sa ii dau un paracetamol in loc sa ma bazez doar pe comprese)

– care se incapataneaza sa ii ofere copilului mancare cat mai sanatoasa si nu considera ca un copil de aproape 3 ani  are nevoie de ciocolata in exces, mancare prajita, bomboane, gume si sucuri din comert ca sa fie fericit

Jesse e un copil minunat, asa imperfect cum va pare el. Il iubesc, cu bune si cu rele si nu cred ca sunt copii mai buni ca el, indiferent cate greseli oi fi facut ca mama. E cea mai mare bucurie pe care mi-o da viata, in fiecare zi.

Va invit asadar sa va cresteti proprii copii si sa ii educati asa cum doriti si stiti mai bine – cei care ii aveti deja. Ceilalti, asteptati sa aveti copii ca sa vedeti cum e si abia apoi va puteti da cu parerea.

In rest, numai bine tuturor din partea unei mame care inca n-a aflat cum sa fie perfecta 😉

Category: Copii  6 Comments

Failing

Today I feel like I am failing on every level. I am failing as a mom, I am failing at work, I am failing in every aspect of my life. Everything has become too stressful and I simply cannot cope with all of it.

I used to be so sure about everything and anything, really. I knew what was important and what wasn’t. I was able to make decisions quickly and without over-analysing things. I knew just what to do and when to do it. I was sure I was doing the right thing and I really was.

Now I doubt myself at every step, it doesn’t even matter what I do. I am not sure about anything anymore. The easiest thing seems extremely complicated to me. I can no longer see solutions to problems, I find it hard to focus as it is difficult for me to decide what to focus on, it’s like I am not myself anymore.

I have no idea how to get over this…

Miscommunication

I’m definitely one of those people who sometimes say one thing and the others understand another. I have no idea why this happens to me. I attended communication trainings, I read books and articles, I pay attention to my words. People tell me I do not have a communication problem. Yet, words come back to haunt me. The worst part of all this is that when I realise what people understand, I try to explain. And it only gets worse. Instead of convincing them I meant something else, I somehow manage to convince them of the opposite. There’s no escape, or none that I can see.

Why is this so consuming? Because I don’t like people misinterpreting my words. There are so many things that can be interpreted in this world, so many hidden meanings, we’re trained to spot and take hints (sometimes based on intonation alone) in order to reach the true meaning of a story. I think we sometimes forget to just take a message for what it is. If I say I like some piece of furniture, it simply means that I like it, not that I want it. Also, if I say that I like you, it just means that I like you as a person, not that I want something from you.

Maybe I just lost a battle, an evolution battle. Other people have evolved to the state where they see a thousand other words disguised under a simple statement. They are survivors. They know it is important to be sharp and read the intentions of your opponent instantly. I am one of those who have been left behind. I still (childishly) keep telling the truth on most occasions, instead of hiding it under a rock until someone discovers it.

Would it be possible for me to become one of the survivors? Definitely, if I put my mind at it. However, I’ve realised that it would take too much energy and I feel like it would be a waste. I can use my energy for other purposes, for things that are truly important to me.

So please, if you’re not sure what I mean, ask me. If I explain, believe me. Stop assuming things and creating stories in your head. Sometimes, words just deliver a simple message instead of an undercover story.

Category: Say what??  4 Comments