Archive for » December, 2011 «

A fi sau a nu fi…parinte

Am citit articolul asta – Parents who hate parenting: The latest trend – si nu-s deloc de acord cu studiul celor din Canada.

E adevarat ca a aduce un copil pe lume inseamna, din punct de vedere financiar, costuri mult mai mari, mai ales daca vrei sa ii oferi o mancare sanatoasa si cele mai bune conditii (de care copilul chiar are nevoie, nu de pasarelele pe care le au unii). E adevarat ca avem copii din ce in ce mai tarziu in viata, asa incat avem timp sa realizam la ce renuntam. E adevarat si ca renuntam la multe (asta daca chiar vrem sa ne ocupam noi de copilul nostru si nu altii).

Dar mi se pare absolut stupid sa spui ca idealizezi frumusetea rolului de parinte pentru a justifica niste costuri financiare (si stupid e un cuvant bland). Asta poate veni doar de la cineva care nu are copii, de la cineva care nu stie ce inseamna prima lacrima (inca imi amintesc ziua in care am vazut prima lacrima a lui Jesse), sau un zambet sau un mers ezitant, sau un dintisor, sau o lauda de la cresa, sau o reusita la scoala, la facultate sau in viata in general, a copilului tau.

Sunt multe lucruri la care am renuntat cand am ales sa devin mama dar asta pentru ca (mai mult sau mai putin constient) eu am ales la ce sa renunt. E adevarat ca pe unele le regret dar stiu sigur ca pot sa le aduc inapoi in viata mea daca si cand imi doresc cu adevarat sa fac asta.

La fel de adevarat este ca nu pot descrie in cuvinte cat de frumos este sa fiu parinte. Sunt constienta ca experienta asta nu e traita la fel de toti oamenii, dar pentru mine este absolut minunata. Nu, nu e totul roz bombon cu picatzele. Dar bucuriile predomina neplacerile si suisurile sunt mai multe decat coborasurile (imposibil de conceput pentru unii, stiu).

Cand ma intreaba cate o colega sau prietena cum e sa fii mama nu pot sa ii raspund decat ca e cel mai frumos lucru de pe lume. Ii spun si ca e greu (de ce sa mint? chiar e uneori!) dar momentele frumoase le pun intr-o umbra densa pe cele grele. Sentimentul pe care il am cand ma uit la copilul meu nu il am in nici o alta circumstanta si nu l-as da pentru nimic.

Oamenii care nu au copii sunt la fel de multumiti de viata lor ca si cei care au copii? Foarte bine. E important sa fii multumit cu viata ta si cu alegerile facute. Dar comparatia asta e asa, ca si cum ai compara mere cu pere. Cum poate un om care nu are copii sa stie daca ar fi fost mai multumit de viata lui daca ar fi avut copii? La fel, cum poate un parinte sa stie daca i-ar fi placut mai mult viata lui daca nu ar fi avut copii? De unde sa stie, oricare dintre ei, cum ar fi fost?

Cred ca a deveni parinte este si e bine sa fie o alegere personala. E important sa fim impacati cu alegerile facute si sa ne bucuram de ceea ce avem in loc sa tanjim dupa “cioara de pe gard” (sau “cioara ce ar fi putut sa fie pe gard”). Noi suntem cei care ne traim viata, nu cei care ne “cerceteaza” si apoi emit concluzii savante.

Eu zic sa ne traim vietile cu bucurie si cu multumire, chiar daca nu avem tot ce (poate) am fi putut avea in conditii diferite. Viata e a noastra si e asa cum ne-o facem!

 

I used to…

I used to be different.

I used to have enough time to talk to anyone and find out how they were.

I used to go to a club and dance every week.

I used to go out and meet my friends more than once a week.

I used to be pretty relaxed.

I used to have time to think about my life and what I want from it.

I used to make plans.

I used to listen to music I enjoy.

I used to be popular.

I used to chit-chat on the phone for ages.

I used to have time for myself.

I used to sleep at night.

I used to have friends.

I used to be the most important person in my life.

I used to finish books I started reading.

I used to watch movies quite often.

I used to know what was going on in the world, with no effort.

……………………………………………………………………………………

But that is all in the past. Now I am a mother.

Taximetristi

Inca nu-mi vine sa cred ca scriu postul asta. Cei care m-ati mai citit stiti cat de antipatici imi sunt taximetristii. In trafic ma feresc de ei ca de TIR-uri (nici alea nu-s preferatele mele).

Vineri insa, a trebuit sa plec urgent de la birou, pe la 5.20. Trafic infernal, abia am reusit sa gasesc un taxi, mai si ploua… In mod surprinzator, masina a ajuns in 4 minute (exact cum mi-a spus centralista ca va ajunge). Ma urc in masina, ii spun omului unde vreau sa merg si pornim la drum. La un moment dat ma intreaba pe unde vreau sa mergem. Optiunile chiar erau multe si nu-mi statea mie gandul la trasee; as fi vrut sa ma teleportez la destinatie. Ii zic sa mearga pe unde e mai scurt, dupa care ma corectez rapid “De fapt, nu, nu pe unde e mai scurt, pe unde ajungem cel mai repede, chiar daca e mai lung”.

Omul (din nou, surprinzator, o personalitatea placuta, ca am schimbat cateva cuvinte, in masura in care am fost si eu capabila sa fac conversatie in conditiile date) a prins ideea. M-a dus pe strazi pe care habar n-aveam ca exista dar pe care am intalnit putine masini. Mi-a explicat ca nici lui nu-i convine sa stea in trafic; ii consuma mult masina 🙂

Drumul (distanta medie pentru un oras ca Timisoara) a durat vreo 15 minute, in conditii de trafic intens.

Ce sa zic? Uneori, extrem de rar, poate ca totusi imi plac taximetristii. Dar numai aceia care stiu sa conduca bine, nu incalca reguli de circulatie pentru care si-ar pierde carnetul, reusesc sa nu injure in fata clientului (sau sa aiba replici nepoliticoase, ieftine si inutile), nu dau muzica la maxim pe ritmuri de populara, manele, reggae sau te miri ce, nu te lasa sa stai in curent dar nici sa mori de cald si te duc la destinatie in conditiile puse de tine. Adica te trateaza cu respect. Cred ca ar mai fi niste conditii dar ma opresc aici.

Singurul meu regret este ca nu am luat numarul de telefon al omului, ca sa apelez la el cand mai am nevoie.