Archive for » November, 2011 «

Enough!

Do you ever feel like you’ve just had enough (of anything)? That you are not where you wanted to be? That you’re running (through life) so fast that you can no longer see anything but 5 m of the “road” in front of you and on top of it, you’re even trying to run faster? Has it ever happened to you to feel like you’re at a turning point in your life, yet you really can’t see the turn?

It probably happened and happens to all of us. There simply are times in our lives when we realise that we need a change. Any change. Times when there are no resources left for anything, times when you’ve got nothing left to give, because you feel emptied. Times when you do not look forward to tomorrow because you know it will bring no change at all. Times when you somehow feel you want a few good moments away… from your life.

And then you see your child cuddled in the arms of your better half and you just smile. You’re still empty and tired but your heart starts filling your entire being, slowly, as you realise you have focused on less important things and that, once again, you’ve forgotten what was really important in life. You see through tomorrow, you no longer care about taking or missing the turn, because you’ve found the right path.

And all of a sudden you no longer care about the 5 m in front of you but about who’s running along with you, always there by your side – and that’s the best sight ever!

Category: Say what??  2 Comments

Contradictiile si credinta

Nu reusesc sa inteleg cu ce drept sanctificam noi, oamenii, pe alti oameni. Cu ce drept declaram ca X sau Y este un “sfant”? Cu ce autoritate il ridicam deasupra celorlalti oameni?

Folosim reguli stabilite de noi, cu de la noi putere, pentru a decide ca toti ceilalti oameni trebuie sa i se inchine unui… om. Ce s-a intamplat cu “Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor”? E, totusi, a doua porunca dintr-o lista de 10. Nu e nici lista asa de lunga, nici porunca atat de jos in lista incat sa nu ajungem pana la ea.

Si mai e o chestie pe care nu o inteleg. Daca biserica promoveaza umilinta, cumpatarea, moderatia, de ce unele biserici sunt atat de pompoase si de aurite?

Sursa: http://goo.gl/vk7F5

Traiesc cu convingerea ca credinta nu tine de opulenta ci de o traire interioara. Cred ca poti sa gasesti linistea si sa iti traiesti credinta (mai ales) intr-un loc simplu, unde privirea nu iti e distrasa de diverse poleieli.  Cred ca nu trebuie sa te simti mic si insignifiant, din punct de vedere fizic, pentru a crede. Credinta nu tine nici de inaltime, nici de kilograme, nici de varsta si nici de cati bani am in buzunare. Credinta nu e conditionata de un eveniment sau de o persoana. Credinta e in noi si cred ca depinde de fiecare dintre noi sa o acceptam sau nu.

Si-atunci, de ce atata tam-tam pentru un lucru, pana la urma, atat de personal? De ce nu ne putem ruga singuri, in liniste? Poate ca nu am pregatirea necesara dar nu inteleg de ce Dumnezeu este mai degraba prezent intr-o biserica decat pe un camp, sau pe o strada, sau la mine in camera, sau in masina, sau intr-un magazin, sau intr-o padure. Nu inteleg de ce trebuie sa mergem duminica la biserica, in loc sa ne rugam acasa, in liniste si cu sinceritate, fara sa fim intrerupti de nimic.

Nu inteleg cum am ajuns sa credem ca pana si credinta poate fi comercializata.

Category: Pentru ca pot  Tags: ,  6 Comments

Iubesc!

In fiecare zi ma uimeste iubirea pe care o simt pentru fiul meu. Ar trebui poate sa ma obisnuiesc cu asta dar nu se intampla. Nici n-as vrea, pentru ca e un sentiment asa de frumos! In fiecare zi am senzatia ca nu pot sa il iubesc mai mult “de-atat” doar pentru ca ziua urmatoare sa ma contrazica si sa imi demonstreze ca se poate.

Il iubesc din toata inima si cu toata fiinta mea, fara nici un fel de logica, fara prudenta, fara oprelisti, fara ezitari, fara sa cer ceva in schimb. Il iubesc mai mult decat mi-as fi putut imagina vreodata ca o sa iubesc pe cineva. Il iubesc cand ma strange in brate brusc si fara nici o avertizare sau motiv ascuns. Il iubesc cand sparge un pahar si cea mai mare suparare a mea e ca s-ar putea taia sau rani in vreun fel. Il iubesc cand isi atinge fata de a mea, doar pentru ca ii place sa ma simta aproape. Il iubesc cand exclama uimit “tramvaiul”, de parca ar fi o minune sau cand spune alarmat “norii!!!” de parca urmeaza sa se intample ceva grav.

Il iubesc cand imi spune ca a facut prostia si ca trebuie sa stea la colt (si chiar se duce la colt). Il iubesc cand isi spune singur “bravo” doar pentru ca eu am intarziat cu o secunda in a-l lauda pentru o reusita. Il iubesc noaptea cand nu pot adormi pentru ca ma gandesc la toate pericolele ce l-ar putea pandi. Il iubesc cand insista ca un grepfruit e o portocala si cand canta prin casa “Ai, Aio, pititzi to” (ai, aio, suntem pitici misto). Il iubesc cand il vad incantat ca a reusit sa spuna “buna neatza”.

Nu stiu cum se poate intampla ca o iubire sa fie atat de mare incat sa imi depaseasca fiinta, dar traiesc o minune. Una frumoasa de tot si imi doresc sa nu se termine niciodata.