Archive for » September, 2011 «

Traiasca politia romana!

Sau nu!

Initial am vrut sa va povestesc totul, cu detalii, cu nume, insa m-am razgandit. Nu am, din pacate, nici o proba care sa demonstreze ca spun adevarul. Am doar cuvantul meu si o corectitudine care nu ma lasa sa “traiesc bine”.

Dar nu ma las. Tot va spun cateva cuvinte despre “mandra” noastra forta militieneasca (nu, n-am gresit termenul), si despre comportamentul lor “ireprosabil”.

Stiti cum fac politistii (pardon, cica le zice “agenti constatatori”) cand se simt cu musca pe caciula (pentru ca te-au oprit fara justificare), atunci cand refuzi sa semnezi procesul verbal? Te lasa sa pleci, spunandu-ti cu un aer de superioritate ca oricum nu poti sa faci contestatie pentru ca nu ai procesul verbal si ca ei nu pot garanta ca il primesti in perioada pentru care ai dovada de circulatie. Apoi (dupa ce ai plecat), se duc lejer in masina si mai completeaza frumusel niste cuvinte (in functie de cat loc mai au sa scrie) ca sa-si acopere fundul. Apoi mai adauga pe procesul verbal si un martor care nu a fost acolo.

De unde stiu? Pentru ca am trecut prin asta. Procesul verbal pe care l-am primit, cam la o luna dupa ce am refuzat sa il semnez, contine detalii pe care politistul nostru mirobolant nu mi le-a citit si nu erau scrise in momentul in care mi l-a dat ca sa il semnez. Ah! Si un martor ce nu era acolo, dar mai conteaza? E doar un “mic”detaliu, asa-i? Daca as putea si sa demonstrez ce spun, chiar i-as da in judecata. Din pacate eu n-am martor si nici nu vreau sa fac ca ei, sa apelez la unul fals, care sa minta pentru mine.

Stiu, sunt prea corecta pentru o tara in care pana si cei ce reprezinta legea sunt incorecti (si n-o respecta). Greseala mea! 🙁

Imi pare rau

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care ma duc la farmacie cu o reteta compensata 100% (e vorba de o farmacie ce accepta astfel de retete) si mi se spune ca totusi trebuie sa platesc 7 lei din 22, pentru ca nu au decat flacoane mari iar cele mici probabil nici nu se mai fabrica…

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care baietii teribilisti urineaza noaptea pe toboganele pe care a doua zi copiii nostri se joaca si isi pun manutele si fetisoarele.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care daca am nevoie de concediu medical trebuie sa fac doua vizite la doctor: una in care sa se constate boala si a doua ca sa aduc adeverinte de la lucru. Daca esti bolnav cum se presupune ca te plimbi prin oras? Mai ales ca ai doar 2 intervale de cate o ora in care poti lipsi de acasa. Cred ca legile astea au fost facute pentru orasele sau sate, in nici un caz pentru Timisoara, Bucuresti, Cluj sau orice oras mai maricel din Romania in care un drum dus-intors pana in oras, la o ora de varf, iti ia minim 2 ore.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara cu un sistem de invatamant deficitar. O tara in care copiilor li se indeasa cu forta in cap informatii neorganizate, inutile si intr-un volum mult prea mare. O tara in care nu se pune accent pe capacitatile si talentele naturale ale copilului ci pe “toceala”.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care “cei 7 ani de acasa” inseamna mai degraba “cei 7 ani de la cresa/gradinita”, pentru ca un copil petrece mai mult timp acolo decat acasa.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care ridicam in slavi generatia noastra si aruncam cu noroi in generatia ce urmeaza, in loc sa ii intelegem si sa ii apreciem. Ce daca noi am mancat guma Turbo? Ei mananca Orbit. Ce daca noi ne-am bucurat ca de soare de un joc de Pinball pe un 486? Ei se bucura de ultima versiune a oricarui joc pe PlayStation. Aceeasi bucurie, conditii diferite.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care sunt privita de sus pentru ca refuz sa dau 200 lei pe un termometru ce mi s-a spus ca nu e bun. Doamna draga, cand copilul meu are temperatura, am pretentia sa stiu exact cat are, nu sa am “macar o idee”!!!!!!!!

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care daca am pretentia la conditii decente in spitale sau institutii de stat (incepand cu cresele si gradinitele) sunt privita de parca vin dintr-o dimensiune paralela.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care e mai important sa fii smecher si cu gura mare decat destept si bine crescut.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care intai ne facem case ce rivalizeaza cu niste palate si abia apoi construim si drumurile ce sa ajunga la ele.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care oamenii inca arunca gunoaiele pe jos si isi invata copiii sa faca la fel.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care avem mai multe gropi decat autostrazi si in care o sosea ce tocmai e refacuta se strica in maxim 2 ani de zile.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care este posibil ca peste 80% din elevi sa nu treaca examenul de Bacalaureat. Imi pare rau ca este posibil sa se ruineze vietile a mii de tineri din cauza incompetentei guvernului si a profesorilor.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care daca esti politicos si spui “Buna ziua”, “La revedere” si “Multumesc” esti, cel mai adesea, tratat de sus si luat in ras, in timp ce ti se vorbeste la per tu de catre oameni care ar putea sa iti lustruiasca cizmele.

Imi pare rau ca traiesc intr-o tara in care preferam sa adoptam obiceiuri straine in loc sa le pastram si sa le transmitem mai departe pe-ale noastre.

Imi pare rau ca nu stiu unde sa plec si sa caut un loc mai bun pentru mine si familia mea. Imi pare rau ca imi gasesc scuze sa raman intr-o tara pe care nu o respect si care nu ma respecta. Imi pare rau ca imi fortez copilul sa traiasca intr-o tara ce nu il ajuta cu nimic.

Ar trebui sa schimb ceva!!!

The end of the world

I was talking to a colleague a while ago (thank God I’m going to work – now I can talk to people my own age – or, in this case, closer to my age) about the end of the world. I didn’t think the idea would stick as I’ve seen so many movies on this, listened to so many songs… you know, it’s just not something new.

But, two days later, I found myself still thinking about it. What if the planet would be destroyed in a few hours (and we would actually find out about it!!)?

What would I do?

Would I start calling friends, family? I guess everybody would, so the phones would be down. Would I think about what I did right and what I did wrong? Now what would be the point of that? Sorry, but I really consider it a waste of time. Would I panic and freak out, start crying? Pointless and waste of time, again.

If I were away from home I’d rush to wherever my son is, hoping that I get there alive and that my husband would do the same. I’d hug my son real hard and tell him once more how much I love him. I’d play with him, I’d sing a song, I’d let him do whatever he wants. I’d thank him for being in my life and for making it better, for being the best son ever. I try to keep the tears away so that he doesn’t feel anything of what’s going to happen.

I’d tell my husband how lucky I feel to have met him, how happy I am that he insisted on dating me, how incredibly lucky I’ve been to have married him and have had a perfect son. I’d hold him and I’d kiss him and I’d be thankful for having the chance to do this one last time.

I’d take a few minutes to say goodbye (in my mind) to all the ones I love: my family and my close friends.

Would I be sad? Would I regret that my life is ending so soon? Sure I would! But, more important, I’d be happy with the way I lived it and the way I end it (provided that I can be with my husband and my son).

I would just hope that none of us suffer in the end.

However, this was the “perfect”scenario (if there’s anything that can be considered perfect under such circumstances).

On the other hand, if I were away from my family I would cry myself to death, while obsessively dialling over and over again my husband’s (and my son’s) phone numbers, simply for not being able to be close to them.

What would you do?